In anul 2000 cand m-am apucat de pictura am fost fascinata de poeziile lui Mihai Eminescu.Poezia Dorinta a fost sursa de inspiratie a primului meu tablou.Poezia m-a impresionat puternic, m-a facut sa simt ce a simtit poetul atunci.Am realizat primul meu tablou imaginandu-mi ca sunt acolo, sub teiuil inflorit, in locul poetului langa acea tanara cu parul de aur. Am realizat multe desene si picturi inspirate din poeziile lui Mihai Eminescu si arta mea a fost puternic influentata de poeziile lui

Floare albastra

Floare albastra

Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.

In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare –
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie –
S-apoi cine treaba are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.

Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Inc-o gura – si dispare...
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!

................................................

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra –
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!

Floare albastra

Dorinta


Dorinta

In toamna anului 2000 am citit poezia "Dorinta" de Mihai Eminescu, poezia care m-a impresionat profund si m-a facut sa simt si eu dorul puternic pe care l-a simtit poetul cand a scris-o, si sa-mi doresc sa fie eu in locul lui, in codru, langa izvor, sub teiul inflorit care miroase atat de frumos, in bratele fetei cu parul de aur de care poetul a fost atat de indragostit si de care si eu m-am indragostit dupa ce am citit poeziile lui. Dupa ce am citit poezia am inceput sa-mi imaginez ca sunt acolo cu ea si ne sarutam si am simtit nevoia sa astern pe hartie imaginea feerica din mintea mea: eu cu ea in codru, sub ploaia de flori de tei. Atunci am realizat primul meu tablou inspirat din poeziile lui Mihai Eminescu.

Dorinta

Dorinta

Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi întinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par înfiorate
Or sa-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasând prada gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului batut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada rânduri-rânduri.

Craiasa din povesti

Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în sezatoare
De painjen tort sa rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa.

Lânga lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,

Dându-si trestia-ntr-o parte,
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata.

Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvânt al sfintei Miercuri;

Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ea se uita... Paru-i galben,
Fata ei lucesc în luna,
Iar în ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.


Din valurile vremii


Din valurile vremii, iubita mes rasai

Cu bratele de marmur,cu parul lung, balai-

Si fata stravazie ca fata albei ceri

Slabita de umbra duioaselor dureri!

Cu zambetul tau dulce tu mangai ochii mei

Femeie inter stele si stea intre femei

Si intorcandu-ti fata spre umarul tau stang

In ochii fericirii ma uit pierdut si plang.

 

Cum oare din noianul de neguri sa te rump

Sa te ridic la pieptu-mi, iubite inger scump,

Si fata mea in lacrimi pe fata ta s-o plec,

Cu sarutari aprinse suflarea sa ti-o-nec

Si mana friguroasa s-o incalzesc la san,

Aproape mai aproape pe imima-mi s-o tin.

 

Dar vai,un chip aievea nu esti, astfel de treci

Si umbra ta se pierde in negurile reci

De ma gasesc iar singur cu bratele in jos

In trista amintire a visului frumos...

Zadarnic dupa umbra ta dulce le intind:

Din valurile vremii nu pot sa te cuprind

 

 

DinValurileVremii2 DinValurileVremii3

Poezia de mai sus: Din Valurile Vremii de Mihai Eminescu.Aceasta poezia a fost unul dintre subiectele de la examenul meu de bacalaureat.Cand am citit aceasta poezie imaginea fantomatica a iubitei poetului a aparut in mintea mea, atat de frageda, atat de frumoasa, atat de suava, atat de ireala.Poezia m-a facut sa ma desprind de atmosfera rece de examen si sa intru in lumea poetului, sa traiesc ceea ce el a trait in momentul in care a scris-o.Poezia a creat in mintea mea imaginea fantasmagorica a unei tinere fete si un dor puternic, un dor pe care l-a simtit si poetul.Dupa examen am realizat mai multe desene si picturi inspirate de aceasta poezie dar aceasta este cea mai vie dintre ele, redand imaginea pe care poezia Din Valurile Vremii a genarat-o in mintea mea





Lacul


Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.

Si au trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Eadin trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;

Sa sarim în luntrea mica,
Îngânati de glas de ape,
Si sa scap din mâna cârma,
Si lopetile sa-mi scape;

Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin fosneasca,
Unduioasa apa sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin si sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.

 

Lacul - pictura

Peste varfuri

Peste vârfuri trece luna,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul suna.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecata
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odata?

Luceafarul

Luceafãrul

A fost odatã ca-n povesti,
A fost ca niciodatã,
Din rude mãri împãrãtesti,
O prea frumoasã fatã.

Si era una la pãrinti
Si mîndrã-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreaptã
Lîngã fereastrã, unde-n colt
Luceafãrul asteaptã.

Privea în zare cum pe mãri
Rãsare si strãluce,
Pe miscãtoarele cãrãri
Corãbii negre duce.

îl vede azi, îl vede mîni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de sãptãmîni,
îi cade dragã fatã.

Cum ea pe coate-si rãzima
Visînd ale ei tîmple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se împle.

Si cît de viu s-aprinde el
în orisicare sarã,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o sã-i aparã.

      *


Si pas cu pas pe urma ei
Alunecã-n odaie,
Tesînd cu recile-i scîntei
O mreajã de vãpaie.

Si cînd în pat se-ntinde drept
Copila sã se culce,
I-atinge mîinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglindã luminis
Pe trupu-i se revarsã,
Pe ochii mari, bãtînd închisi
Pe fata ei întoarsã.

Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindã,
Cãci o urma adînc în vis
De suflet sã se prindã.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspinã:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vinã!

Cobori în jos, luceafãr blînd,
Alunecînd pe-o razã,
Pãtrunde-n casã si în gînd
Si viata-mi lumineazã!"

El asculta tremurãtor,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apã unde-au fost cãzut
în cercuri se roteste,
Si din adînc necunoscut
Un mîndru tînãr creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Si tine-n mînã un toiag
încununat cu trestii.

Pãrea un tînãr voievod
Cu pãr de aur moale,
Un vînãt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei strãvezii
E albã ca de cearã -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afarã.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca sã-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatãl meu
Si muma-mea e marea.

Cã în cãmara ta sã vin,
Sã te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am nãscut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasã;
Eu sunt luceafãrul de sus,
Iar tu sã-mi fii mireasã.

Colo-n pãlate de mãrgean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toatã lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

- "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un înger se aratã,
Darã pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodatã;

Strãin la vorbã si la port,
Lucesti fãrã de viatã,
Cãci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tãu mã-ngheatã."

      *


Trecu o zi, trecurã trei
Si iarãsi, noaptea, vine
Luceafãrul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte sã-si aducã
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apucã:

- "Cobori în jos, luceafãr blînd,
Alunecînd pe-o razã,
Pãtrunde-n casã si în gînd
Si viata-mi lumineazã!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
în locul unde piere;

In aer rumene vãpãi
Se-ntind pe lumea-ntreagã,
Si din a chaosului vãi
Un mîndru chip se-ncheagã;

Pe negre vitele-i de pãr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevãr
Scãldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfãsor
Marmore ele brate,
El vine trist si gînditor
Si palid e la fatã;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adînc himeric,
Ca douã patimi fãrã sat
Si pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca sã te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatãl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasã;
Eu sunt luceafãrul de sus,
Iar tu sã-mi fii mireasã.

O, vin', în pãrul tãu bãlai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri sã rãsai
Mai mîndrã decît ele."

- "O, esti frumos cum numã-n vis
Un demon se aratã,
Darã pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodatã!

Mã dor de crudul tãu amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mã dor,
Privirea ta mã arde."

- "Dar cum ai vrea sã mã cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum cã eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"

- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as începe -
Desi vorbesti pe înteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacã vrei cu crezãmînt
Sã te-ndrãgesc pe tine,
Tu te coboarã pe pãmînt,
Fii muritor ca mine."

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
în schimb pe-o sãrutare,
Dar voi sã stii asemenea
Cît te iubesc de tare;

Da, mã voi naste din pãcat,
Primind o altã lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sã mã dezlege."

Si se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

      *


In vremea asta Cãtãlin,
Viclean copil de casã,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masã,

Un paj ce poartã pas cu pas
A-mpãrãtesii rochii,
Bãiat din flori si de pripas,
Dar îndrãznet cu ochii,

Cu obrãjei ca doi bujori
De rumeni, batã-i vina,
Se furiseazã pînditor
Privind la Cãtãlina.

Dar ce frumoasã se fãcu
Si mîndrã, arz-o focul;
Ei Cãtãlin, acu-i acu
Ca sã-ti încerci norocul.

Si-n treacãt o cuprinse lin
într-un ungher degrabã.
- "Da' ce vrei, mãri Cãtãlin?
Ia du-t' de-ti vezi de treabã."

- "Ce voi? As vrea sã nu mai stai
Pe gînduri totdeuna,
Sã rîzi mai bine si sã-mi dai
O gurã, numai una."

- "Dar nici nu stiu mãcar ce-mi ceri,
Dã-mi pace, fugi departe -
O, de luceafãrul din cer
M-a prins un dor de moarte."

- "Dacã nu stii, ti-as arãta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vînãtoru-ntinde-n crîng
La pãsãrele latul,
Cînd ti-oi întinde bratul stîng
Sã mã cuprinzi cu bratul;

Si ochii tãi nemiscãtori
Sub ochii mei rãmîie...
De te înalt de subtiori
Te-naltã din cãlcîie;

Cînd fata mea se pleacã-n jos,
în sus rãmîi cu fatã,
Sã ne privim nesãtios
Si dulce toatã viata;

Si ca sã-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscutã,
Cînd sãrutîndu-te mã-nclin,
Tu iarãsi mã sãrutã."

Ea-l asculta pe copilas
Uimitã si distrasã,
Si rusinos si drãgãlas,
Mai nu vrea, mai se lasã,

Si-i zise-ncet: - "încã de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafãr, rãsãrit
Din linistea uitãrii,
Dã orizon nemãrginit
Singurãtãtii mãrii;

Si tainic genele le plec,
Cãci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Cãlãtorind spre dînsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea sã-mi alunge,
Dar se înaltã tot mai sus,
Ca sã nu-l pot ajunge.

Pãtrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
în veci îl voi iubi si-n veci
Va rãmînea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfînt
Ce-l nu mai pot pricepe."

- "Tu esti copilã, asta e...
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Cãci amîndoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de pãrinti
Si visul de luceferi."

      *


Porni luceafãrul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cãi de mii de ani treceau
în tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Pãrea un fulger nentrerupt
Rãtãcitor prin ele.

Si din a chaosului vãi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, cã-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor
Ca niste mãri, de-a-notul...
El zboarã, gînd purtat de dor,
Pîn' piere totul, totul;

Cãci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearcã în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemene
Uitãrii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,
Pãrinte, mã dezleagã
Si lãudat pe veci sã fii
Pe-a lumii scarã-ntreagã;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar dã-mi o altã soarte,
Cãci tu izvor esti de vieti
Si dãtãtor de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate dã-mi în schimb
O orã de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apãrut
Si m-as întoarce-n chaos...
Si din repaos m-am nãscut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni
Rãsai c-o-ntreagã lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om sã te socoti,
Cu ei sã te asameni?
Dar piarã oamenii cu toti,
S-ar naste iarãsi oameni.

Ei numai doar dureazã-n vînt
Deserte idealuri -
Cînd valuri aflã un mormînt,
Rãsar în urmã valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trãieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarãsi soare;

Pãrînd pe veci a rãsãri,
Din urmã moartea-l paste,
Cãci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, rãmîi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvîntul meu dentîi -
Sã-ti dau întelepciune?

Vrei sã dau glas acelei guri,
Cã dup-a ei cîntare
Sã se ia muntii cu pãduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n faptã sã arãti
Dreptate si tãrie?
Ti-as da pãmîntul în bucãti
Sã-l faci împãrãtie.

îti dau catarg lîngã catarg,
Ostiri spre a strãbate
Pãmîntu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei sã mori?
întoarce-te, te-ndreaptã
Spre-acel pãmînt rãtãcitor
Si vezi ce te asteaptã."

      *


în locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, cã si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsã.

Cãci este sara-n asfintit
Si noaptea o sã-nceapã;
Rãsare luna linistit
Si tremurînd din apã.

Si împle cu-ale ei scîntei
Cãrãrile din crînguri.
Sub sirul lung de mîndri tei
Sedeau doi tineri singuri:

- "O, lasã-mi capul meu pe sîn,
Iubito, sã se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrãit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gîndirile strãbate-mi,
Revarsã liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea rãmîi
Durerea mea de-o curmã,
Cãci esti iubirea mea dentîi
Si visul meu din urmã."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fatã;
Abia un brat pe gît i-a pus
Si ea l-a prins în brate...

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, bãlaie.

Ea, îmbãtatã de amor,
Ridicã ochii. Vede
Luceafãrul. Si-ncetisor
Dorintele-i încrede:

- "Cobori în jos, luceafãr blînd,
Alunecînd pe-o razã,
Pãtrunde-n codru si în gînd,
Norocu-mi lumineazã!"

El tremurã ca alte dãti
în codri si pe dealuri,
Cãlãuzînd singurãtãti
De miscãtoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mãri din tot înaltul:
- "Ce-ti pasã tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trãind în cercul vostru strîmt
Norocul vã petrece,
Ci eu în lumea mea mã sîmt
Nemuritor si rece."

(1883, în vol. poesii)

Luceafarul
Image

Mai multe poezii poezii de Mihai Eminescu si desene si picturi inspirate din acestea pe situl
Univers eminescian

 


Make a Free Website with Yola.